Crâmpeie din viața lui Ion Vlad, sculptorul român denumit și ,,Brâncuși din Bărăgan”

 

              

                                             1

                                   AMINTIRI CU FAMILIA CANTARAGIU

 

I-am cunoscut pe soții Eliza și Vladimir Cantaragiu în apartamentul lor din București într-o frumoasă vară a anului 2001.

M-a condus la ei Radu Găină, un excelent realizator de documentări culturale și istorice la Televiziunea Română.

Soții Cantaragiu văzuseră un documentar la TVR Internațional la înființarea Asociaței Culturale ION VLAD la Fetești, județul Ialomița și doreau să mă cunoască. Mi-au oferit atunci material, casete video, fotografii cu operele lui Ion Vlad pe care le țineau la Muzeul lor din Salzgitter, Germania, materiale care mi-au folosit la publicarea monografiei mele ,,ION VLAD-Sculptor, 1920-1992”, volumul I. Mi-au dat acordul să folosesc acele imagini ale căror proprietari erau.

După eveniment, o serie de oameni interesați și ei de subiectul ION VLAD, cel mai mare sculptor român postbelic, și recunoscut în lume, dar uitat la el acasă, spuneau despre soții Cantaragiu că n-au decât interese financiare și că ar fi bine să fiu prevăzător. Unii îi prezentau ca pe niște exploatatori ai lui Vlad, folosindu-se de marele artist cu viclenie.

Numai că eu sunt poet, iar poeții au un al șaselea simț, intuiția, simț pe care ceilalți nu îl au. Și astfel am ales partea bună. Aveam să aflu din declarațiile imprimate pe o casetă video și date de marele artist că îi considera pe cei doi soți ca pe niște frați: voi sunteți frații mei, măi, frații mei”.

Aveam să-i reîntâlnesc la 24 mai 2005 când am organizat la Fetești un simpozion internațional. Împreună cu ei au venit personalități din cultura și arta românească din multe țări din Europa. Erau atât de fericiți că exista cineva care stăruie să-l ,,reabiliteze” pe ION VLAD încât comportamentul lor era unul al oamenilor care au împlinit un vis.

Recent, am primit de la doamna Eliza o lungă confesiune pe care am intitulat-o ,,Amintiri cu Ion Vlad”și un număr imens de fotografii cu Ion Vlad, în locurile pe care le-am vizitat împreună în Europa.

Și astfel, cred că e corect să public amintirile lor cu Ion Vlad. Pentru că am ,,descoperit” alte imagini cu sculpturile lui Vlad, inedite îmi iau libertatea să semnez alături de Eliza Cantaragiu. Doamna Cantaragiu nici nu știe ce plăcută surpriză i-am rezervat.

                                                                                       Emil Druncea

 

 2

                                                SCRISOARE CĂTRE PRIETENI    

            Astăzi, 23 iulie 2009, după ce am vorbit la telefon cu doamna Marilena Rotaru în legătură cu proiectul Ion Vlad, am decis să scriu aceste rânduri, având conștiința că sunt una dintre puținele persoane  în viață care au fost martorele unor momente importante pe care le-am trăit alături de marele sculptor român ION VLAD.

                Începând din 1979, soțul meu și cu mine am avut privilegiu să-i fim aproape, în vacanțele petrecute la Paris și, mai ales, la Nisa. Apartamentul pe care îl avem la Nisa a fost împlinirea dorinței mele de o viață, provocată de o vedere colorată manual din 1901, păstrată în arhiva familiei, trimisă de mătușa tatălui meu, tanti Filaretta Iosifescu, pe atunci creatoare premieră la magazinul Louvre. M-au fascinat palmierii, Mediterana, Promenade des Anglais din acea vedere și m-am imaginat nu la Veneția, ca alte colege de vârsta mea, ci la Nisa. Dumnezeu mi-a îndeplinit visul și după ani de muncă, ne-am văzut în apartamentul din 8, rue St. Philippe, unde ne-am întâlnit ades cu prieteni dragi: Ion Vlad, pictorița Jeana Cernătescu, Pavel Chihaia cu Mussi și Matei, pictorul ALAIN Diracca, elevul lui Vlad, Bubi Munteanu, expert în artă și filatelie, familiile Pârjol și Schweitzer și cu mulți alți cunoscuți  din țară și de pe alte meleaguri.

                   Doresc foarte mult ca aceste amintiri să fie însoțite de fotografii pe care le pun la dispoziție ca mărturie a acelor momente unice. În ultima vreme, după o perioadă îndelungată de uitare, a început în țară o acțiune lăudabilă de recunoaștere a marelui sculptor Ion Vlad, despre a cărui valoare s-a scris înainte de plecarea lui din țară și despre care criticii de artă și specialiștii vor continua să scrie și în viitor.

             Îl felicit în mod deosebit pe domnul Druncea pentru cartea ,,Ion Vlad-Sculptor 1920-1992”
pentru că a adunat documente aproape pierdute sau intenționat trecute sub tăcerer din viața sculptorului, fiu al orașului Fetești, cu renume internațional, menționat în enciclopedia E. Benezit, singurul sculptor român după al doilea război mondial care are o statuie în aer liber la Paris. Constantin Brâncuși are întregul său atelier la Centre Pompidou .

            Menționez aici că, în afara fotografiilor din atelierul lui Ion Vlad (1979-1980), noi avem și singurul film existent, de aproximativ 4 ore, în care sculptorul își prezintă personal lucrările care ocupau două garaje pline. Deasemeni, suntem în posesia înregistrării unice, pe casetă, a vocii lui Ion Vlad recitind ,,Doina”.

 

                        

3

                                  CUM NE-AM CUNOSCUT

 

                  În afara anului 1979, însoțiți de pictorița Jeana Cernătescu, eram în vizită la familia Dr. Ina și Luță Neagu, unde am întâlnit-o pe Nika Vlad, soția sculptorului, o frumusețe a Bucureștiului de altădată, pe atunci domnișoara Gatoski, fiica secretarului particular al regelui Carol al II-lea, descendentă din familiile Xenopol, Petrașcu, Gusti, pe care Ion Vlad a imortalizat-o ca prima dansatoare din grupul de balerine de pe basorelieful care împodobește fațada Operei Române din București. Ion Vlad era plecat în vara aceea în America, unde tocmai terminase cu succes o sculptură murală în ciment și bronz la spitalul St. Joseph din Stockton, lângă San Francisco. Nu uit cât de bucuroasă era Nika și cu câtă mândrie spunea: ,,Ați auzit, ați văzut că Ion este ,,number one” al sculpturii românești”. La invitația gazdelor am închinat un pahar de vin în cinstea lui Ion și am sărbătorit evenimentul cum se cuvine.

       Pe maestru l-am cunoscut la întoarcerea sa din S.U.A. . De atunci am legat cu el o prietenie spontană și solidă, cum rar se întâlnește între oameni. În anii care au urmat am petrecut împreună zile și vacanțe de neuitat.. Împreună am cutereierat Coasta de Azur la Menton, Cap Ferrat, Monaco, Antibes, Cannes, Cagnes sur Mer, Grasse l-am însoțit în Italia la Pietra Santa unde obișnuia să poposească, maestrul ne-a povestit istoria unui bloc de marmură pe care, cu ani în urmă, Brâncuși îl refuzase , pentru că, atunci când a ciocănit marmura, aceasta s-a crăpat.

            Fiind superstițios, Brâncuși a refuzat blocul spunând că înăuntru se afla ,,necuratul”. ,,Așa l-am cumpărat eu mult mai ieftin” ne-a povestit Ion Vlad, ,,și am sculptat din el ,,La verge blanche”, statuie care este acum ăn colecția noastră din Salzgitter.

          Cu altă ocazie, în aceeași tratorie, Ion a desenat un nud pe fața de masă, care era din hârtie, pentru a-l oferi patroanei. Aceasta s-a jenat sî-l primească. Atunci, noi l-am tăiat din fața de masă, l-am înrămat și l-am expus în colecția noastră.

           L-am rugat pe maestru să sculpteze capul soțului meu, Cibi într-un medalion de felul celor pe care le mai realizase. Peste câteva zile se adresează lui Cibi spunnându-i: ,,Stimabile, capul dumitale e ca un bolovan, trebuie să-ți fac unul întreg, așa ca al meu”. Ulterior l-a lucrat și l-a turnat în bronz. Când mi-a venit și mie rândul să-mi modeleze capul, Cibi, care-l privea cum lucra, remarca: ,,N-ai impresia, coane Ioane, că i-ai făcut cam mult păr?”. Maestru se oprește o clipă, îl privește șugubăț, pe deasupra ochelarilor, și spune, făcându-ne pe toți să râdem:,,Nu uita, amice, eu sunt sculptor, nu frizer. De ce nu observi că are gâtul lung și că a rămas cu privirea departe, pe Valea Prahovei natale?”.... Ion găsea mereu replica potrivită.

        Odată, când frământa lutul cu o expresie îngândurată, l-am întrebat la ce visează. Făcu o pauză, se opri din muncă, se îndreaptă din mijloc și-mi răspunse: ,,Acasă, când frământam lutul, speram să găsesc vreun oscior de moș-strămoș, dar aici,...nici nu mai caut”, mărturisindu-și astfel durerea că trăia în exil, departe de țară, de locurile unde se odihnesc strămoșii, de Feteștii unde a copilărit, cu toate că de mulți ani era naturalizat francez și recunoscut ca sculptor de faimă internațională. Dorind apoi să depășească momentul trist, ne spuse: ,,Hai să vă povestesc două de-ale lui Păstorel Teodoreanu. În tramvai, în noaptea de revelion, Păstorel cere taxatoarei un bilet. Aceasta îi spune: ,,Bețivule! Păstorel o fixează spunându-i: ,,Urâto!”.

                 Furioasă, taxatoarea repetă :,,Bețivule!”. Păstorel o privește de sus, cu eleganță: ,,Madam, mie așa-mi trece!”. A doua anecdotă amintește de perioada în care Păstorel era internat în spital și primea vizita prietenului său Ion Vlad. Optimist inegalabil, Păstorel își primește vesel prietenul: ,,Vezi tu, Ioane, ce ironie a soartei: tocmai mie, care am băut atât de puțină apă în viața mea, să-mi găsească doctorii apă la plămâni!”. Maestrul Ion Vlad dispunea de anecdote pentru orice situație, era sensibil, mucalit, își păstrase sufletul de copil pe care îl dezvăluia mai ales când râdea.

       Când i-am propus să-i înregistrăm vocea pe casetă, recitând poeziile lui Dimitrie Stelaru, ne-a spus că nu are timp. Mi-a împrumutat mie, pentru o zi, volumul de versuri al poetului, pr care l-am înregistrat pe bandă. Totuși, l-am convins să recite o poezie, spunând că vrem să vedem cum funcționează casetofonul. S-a retras în atelier, acolo unde avea prima statuie a lui Eminescu, cea în bronz, după care s-a turnat ulterior cea de la Paris, și a recitat ,,Doina”. Când a ieșit din atelier era emoționat, cu lacrimi în ochi. Ne-a mărturisit că l-a iubit pe Eminescu, care, cum spunea el, ,,m-a stors”, referindu-se la statuie.

       Știm că, într-un fel, Ion Vlad și-a comparat viața cu cea a lui Van Gogh, dar ne spunea că Eminescu a întruchipat tot ce a dat mai bun neamul românesc și că l-a sculptat așa cum l-a văzut și l-a simțit el.

În atelierul de la Nisa, maestrul primea și alți prieteni ca de exemplu pe Pavel Chihaia, Al. Dron, Alex Schweitzer, G. Jiga.

 

4

                                           ION VLAD DESPRE NISA

 

              Poate se întreabă unii de ce stau și lucrez mai mult la Nisa. Am plecat de la Paris ca să mă regăsesc, să fiu ,,eu”, să dau ce pot, fără alte influențe și curente ,,la modă”, să fiu și să rămân sculptorul ION VLAD, românul din Fetești. Nu vedeți ce se întâmplă în zilele noastre?

            În plin Paris, centrul culturii și artei mondiale, un galerist din Düsseldorf prezintă un ,,MERDE”, acoperit cu plastic drept ,,operă de artă”, ba cu mare succes! Vezi Doamne, dacă în literatură, presă, film, se apreciază vulgaritatea , de ce nu și în artă?”.  Apoi a continuat râzând: ,,Nu e frecvent și la tot pasul în gura multora**... Nu mi-a fost ușor la început, dar aici am mai mult soare, stau pe colina Santa Rosalie, am apă, Mediterana, mai multă decât la Fetești și, ca să fie mai ,,acasă” am și o boltă de viță”.

            Într-adevăr, era o mare plăcere când ne petreceam  serile acolo, în spatele blocului, ,,colea, în grădiniță, sub bolta de viță”, la un vin bun, în compania pisicilor care erau pasiunea soților Vlad, pasiune care se poate ilustra cu două exemple: Ion a sculptat-o pe pisica numită Bruna în chip de zeiță egipteană, iar îngrijira sănătății felinelor adorate era încredințată unui medic, dr. Mircea Oancea.

                        Cultul prieteniei avea o importanță primordială în viața lui Ion. Musafirii din țară și din alte meleaguri care care îi vizitau pe soții Vlad, puteau rămâne cu săptămânile pentru că maestrul cumpărase în acest scop un al doilea apartament, în același bloc. Acolo l-am cunoscut și pe domnul Eugen Botez, fostul reprezentant cultural al României la Lisabona între cele două războaie mondiale, primul soț al Nikăi. Am petrecut o seară memorabilă împreună cu Ion și familia Schweitzer la restaurantul ,,Les dents de la mer”, renumit pentru preparatele de pescărie, fructe de mare și clienți simandicoși. Am ales o masă mai retrasă la care ne-am așezat, veseli și plini de vervă. Doina, animată de ambianță, a început să fredoneze romanțe. Vocea ei splendidă amintea  că făcuse parte din ,,Ansamblul Armatei”, de unde o ,,răpise” ,,nea Sandu”. Observând că unii comeseni păreau deranjați, Ion se ridică să ceară scuze: ,,Ne-am revăzut după mulți ani, suntem plecați din țara noastră, suntem români, mai zgomotoși, ca neamurile latine...”. Scuzele au fost onorate cu zâmbete. Spre sfârșitul mesei, Doina a prins curaj și s-a întrecut pe sine cu romanțe și cântece românești care ne-au mers la inimă. Clienții, personalul și patronul au răsplătit-o cu aplauze. Patronul a felicitat-o pe ,,doamna cântăreață”, ne-a invitat să revenim cât mai des spunând: ,,A fost o atmosferă caldă, încântătoare, vă mulțumesc!”

 

 

5 

Motto:

,,Pe treptele tocite

De timp, de curioși,

Îmi las să zburde-n voie

Gândirea ne-nfrântă”.

 

                     AMINTIRI CU ION VLAD

 

                          Ion Vlad nu critica pe nimeni, el vorbea frumos de colegii de breaslă români și străini și îi admira. ,,Fiecăruia ce i-a dat Domnul”, spunea el. Nu era supărat nici pe cei care îl eliminaseră din arta românească. Regreta însă că a lăsat la Buftea și în atelierul din strada Pangratti aproape 100 de lucrări care au ajuns la potentații vremii.

Despre Gogu Rădulescu și soția acestuia, Dorina Fridmann, vorbea frumos, îi aprecia ca iubitori de artă. Nu era supărat pe Gogu Rădulescu că a încercat săl convingă să se întoarcă în țară. Părea ,,cătrănit” pe sculptorul Ive Klein cî și-a însușit ,,albastrul”pe care Ion Vlad l-a folosit în tabloul ,,Căderea de pe cal” (a lui Dimitrie Stelaru). Și acest tablou se află acum în colecția noastră.

Ion Vlad modela capul meu, după ce terminase statuia de 2,50 m a poetului Mihai Eminescu. Îl observasem la lucru și i-am spus emoționată: ,,Ce onoare pentru mine, Coane Ioane, că după ce l-ai sculptat pe marele geniu, îți speli mâinile în aceeși apă și îmi mângâi mie fața.”Cum avea apă în gură ca să umezească lutul, l-a stropit și apoi a zis: ,,Acum te-am și botezat!”, moment pe care Cibi l-a fotografiat.

Când lucra, Ion Vladera plin de ăpasiune și își amintea de întâmplări interesante ca aceasta: ,,Odată modelam capul unui bun amic.

Stam de vorbî cu el despre un prieten comun. Ne-am antrenat vorbimd despre el și, să vezi minune, lucrarea din mâna mea semșna cu amicul din poveste, nu cu cel prezent”.

Impresionat de frumusețea Prințesei Grace de Monaco, dar mai ales de moartea tragică, Ion a intenționat să dăruiască orașului Monte Carlo bustul pe care-l lucrase. Iată ce povestește Nika: ,,Telefonez domnului împuternicit cu problemele culturale ale principatului. Acesta îmi spune grăbit că propunerea, pe care nu o auzise încă, nu  prezintă interes”. Răspunsul Nikăi, cea care în tinerețe fusese în cercul Prințului Rainer și copilărise cu Regele Mihai, veni ca din pușcă: ,,Domnule, soțul meu a vrut să aducă un omagiu prințesei, să doneze bustul, se numește Ion Vlad și este prea mare pentru Principatul dumneavoastră!”. Ulterior, domnul respectiv a revenit cu scuzele de rigoare la care Nika a răspuns: ,,Au revoire!”, după care sculptura a rămas în atelier.

Într-o zi ne plimbam pe Promenadă, vorbind românește. La o masă, pe terasa restaurantului Méridien, se afla o doamnă care ne întreabă politicos, cu accent american: ,,Aud că vorbiți românește. Nu vă supărați, de unde sunteți? Soțul doamnei se afla alături. S-au prezentat: Doina și Alexandru Schweitzer, români plecați demult din țară, stabiliți la New York, obișnuiți vacanțieri la Nisa, proprietari de magazine de lux în America posesori de vile, apartamente și mașini. Am aflat mai târziu că Doina era ortodoxă, că ,,nea Sandu” era evreu și că fiul lor, inginer, vorbea perfect românește pentru că în copilărie avusese o dădacă româncă. Locuiau la hotelul Elisée-Palace, a cărui fațadă fusese împodobită cu     

 sculpturile lui sasmo. Despre acest sculptor, foarte apreciat și ,,la modă”, Ion Vlad spunea fără vreo intenție critică:,,Pe lângă talent și idei trebuie să ai ,,steaua norocului” și ,,steaua presei”!. Am văzut ulterior cum niște studenți lucrau, cu metode moderne, la Pietra Santa , ei tăiau și încastrau piesele în blocuri de marmură, pentru Sosno al cărui atelier din Nisa veche l-am vizitat împreună cu Pavel Chihaia.

        Cibi și cu mine am petrecut zile și seri minunate în compania lui Ion, a Pompiliei și a lui Mitică Furdui, Hoinărind prin Paris, și râzândd de glumele lui Mitică însoțite de ,,trilurile” Pompiliei care răsunau voios prin stațiile de metrou, spre încântarea călătorilor. Uitasem  de vârstă, molipsiți de o veselie copilărească, născută din amintiri și doruri comune. Când am primit invitația la o reuniune a românilor organizată de Prințul Paul de Roumanie, care anunța că dorește să înființeze o Asociație Culturală Francă-Română, ne-am dus cu Ion Vlad la adresa indicată înarmați cu cele mai bune intenții, cu speranțe și cu un cadou de valoare. Așezați pe o canapea în salonul elegantului apartament plin de tablouri ale familiei regale, de cărți vechi românești și străine, ne bucuram de atmosfera românească așteptând deschiderea, când și-au făcut apariția câțiva invitați necunoscuți care s-au prezentat ca ,,studenți”, dar care nu ne inspirau încredere. Ulterior am aflat că erau persoane de la Ambasada Română din perioada octombrie-noiembrie 1989.

       Într-o limbă românească sub orice critică, prințul expune scopul întâlnirii: ideea de a construi o Asociație Culturală Franco-Română apolitică, gândită astfel încât să nu deranjeze Bucureștiul aflat pe atunci în epoca de tristă amintire. Ion Vlad intervine: ,,Cum adică, apolitică? Dar noi de ce suntem aici? De ce am fugit de comuniști?”. Cum se făcuse liniș te și răspunsul nu venea, Ion a continuat:,,Hai să plecăm că aici nu e de noi!”. Păstrându-și prezența de spirit, afăugă:,,Păcat de cadou!”

     Am aflat de la Ion că prințul l-a rugat să-i sculpteze un bust și că și-a permis să întârzie la ședința în care trebuia să-i pozeze. Ion ne-a povestit cum a reacționat:,,L-am așteptat nu să-mi pozeze, ci să-i fac educația”. I-am spus: ,,Prințișorule se vede că n-ai învățat ce înseamnă punctualitatea și corectitudinea regală!”. ,,Și așa am încheiat subiectul”. L-am însoțit pe Ion Vlad la Hanovra, Braunschweig, Gottingen, Hildesheim, Goslar, Wolfenbuttel, i-am arătat ,,patria noastră adoptivă” iar el ne-a spus: ,,Totul a fost interesant. Dar eu de la voi plec în țară să-mi văd surorile, frații, prietenii și locurile de unde mă trag. Dorea să-i vadă pe cei care mai erau în viață, pe Petre Țuțea, pe Corneliu Baba, căruia îi aducea un cadou, un cap de bronz prevăzut cu un spațiu pentru pensule. Îmi amintesc comentariul lui Ion: ,,Pensulele astea m-au costat cam mult! Restul e de la mine- din suflet!”. Ne-am despărțit cu regret, promițându-ne că ne vom revedea la Nisa.

      Avem de la el două scrisori ale maestrului C. Baba către maestrul Ion Vlad, care sunt mai mult desene colorate decât scrisori. Amândoi maeștrii erau plini de considerație reciprocă și aveau un humor recunoscut. Cele două imagini sintetizează starea deplorabilă a artiștilor plastici din țară în acea vreme. Scrisorile se află acum înrămate în colecția noastră: ,,Întoarcerea cu succes a artiștilor de la Iași” și ,,Pictori realiști” sunt unicate.

    Cât a stat la noi, Ion Vlad s-a simțit ca acasă în ,,România noastră”, lângă tot ce am colecționat în călătoriile noastre: vederi și hărți vechi, timbre, litografii, cărți, tablouri, sculpturi. Era foarte încântat de cele 17 litografii colorate care reprezintă festivitatea de încoronare a Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, în 1881. Acesta era un subiect pe care-l îndrăgea. Sculptase în ghips macheta făuritorului României moderne și spera că va fi ridicată la scară și turnată ăn bronz, ca să înlocuiască golul din Piața palatului lăsat de statuia realizată de Mestrovici. Din nefericire dorința nu i s-a împlinit, din motive pe care le voi aminti mai jos. I-am povestit ce știam: că pe atunci România se afla pe locul al 16-lea în Europa, că ,,leul” era monedă egală cu francul elvețian, înaintea celui doilea război mondial. I-am spus că am crescut cu frica lui Dumnezeu și cu un ,,uns” în fruntea țării, că bunicii mei au trăit la Predeal la începutul secolului , că la Sinaia, familia regală își educa moștenitorii în spirit românesc, în clase cu elevi proveniți din toate naționalitățile și straturile sociale, admiși prin concurs, ca unchiul meu, fratele tatălui meu, N. Georgescu, a fost coleg de școală primară cu Prințul Nicolae, că bunica mea a fost mândră toată viața că ne-a transmis spiritul , educația, respectul și credința în Dumnezeu, că neamul nostru s-a născut creștin, că a avut în fruntea țării Domnitori și Regi prin care a supraviețuit, că acum, după aproape 50 de ani de ateism, de luptă de clasă, marxism-leninism și ignorare a ceea cea este național, situația în țară este deplorabilă, cu președinți de partide nevindecate de comunism, cu președinți în fruntea țării, dintre care unii sunt puși doar pe căpătuială, recrutați din ,,foștii” de mai ieri, că toată speranța este în generația tânără, că mulți tineri ne fac cinste peste hotare, împreună cu acei mulți români de nădejde, cinstiți și devotați interesului țării, care, din nefericire, nu sunt ascultați, nici ajutați.

      Îmi aduc bine aminte cum comenta Ion Vlad unele din lucrările lui care se află acum în colecția noastră.

,,Pe Eminescu, reprezentantul de frunte al neamului nostru, l-am citit, l-am știut pe de rost, l-am simțit, l-am iubit. Mulți din vremea lui nu i-au apreciat valoarea. Eu l-am sculptat într-un moment anume din viața lui. Omul, moldoveanul bun și darnic, poetul care poartă pe spate o liră cu elemente vegetale amintind de coarnele bourului de pe stema Moldovei, apare desculț pentru că, deși slăbit și bolnav, văzând pe stradă un cerșetor bătrân, se așează pe marginea trotuarului, își scoate ghetele și le dăruiește bătrânului care le primește mulțumindu-i și închinându-se. Poetul pleacă desculț, dar fericit, însoțit de zâmbetele trecătorilor incapabili să înțeleagă gestul. Capul poetului privește spre cer în căutarea ,,Luceafărului”. Are cărți sub braț și e încins la mijloc cu firele destinului. Pe piept, poartă câteva plăcuțe de metal lustruit care atrag atenția, chiar ți în întuneric, asupra inimii care se ascunde acolo. Am lăsat și câteva mici goluri. Indiferent unde va fi amplasată, când va bate vântul, statuia va cânta un cântec, o doină, din ea va răsuna un foșnet de pădure de la noi de-acasă”.

      Au trecut aproape doi ani de la dezvelirea statuii așezată provizoriu în fața Bisericii St. Jean de Bauvais. La Paris se cercetează atent dacă sunt vestigii arheologice în zona respectivă. Nika a intervenit pe lângă J. Chirac, pe atunci primarul Parisului și prieten cunoscător al elitei exilului românesc, și a obținut aprobarea mai devreme. Cu ajutorul financiar al domnului Aurel Răuță de la Madrid, statuia a fost definitiv amplasată pe Rue des Écoles. În jurul ei se află câteva blocuri de marmură unde se odihnesc studenții, îndrăgostiții și cei fără de adăpost. Vizitatorii pot citi inscripția de pe soclu: ,,Mihai Eminescu, Poet, Scriitor,Filozof, Român”. Dorința vieții lui Ion Vlad și a noastră a devenit realitate. Tuturor celor care vizitează Parisul le recomandăm să admire ultima sculptură a lui IonVlad situată în Cartierul Latin.

      Pe Dimitrie Stelaru, ,,poetul vagabond”, Ion Vlad l-a pictat și sculptat în mai multe variante. În colecția noastră din Salzgitter se află capul în bronz al poetului, cu o floare, rozeta sau steluța pe un ochi, purtând o pălărie uzată pe care este scris: ,,Noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut niciodată fericirea!. Ion Vlad spunea despre poet: ,,Sărac, doar cu o demnitate regală” Cred că l-am cunoscut la Cișmigiu. L-am înterebat, unde  stai?, era pe o bancă. Mi-a răspuns: ,,Aici!”. L-am luat cu mine, am rămas prieteni până am plecat eu... . De neuitat sunt serile și cercul artiștilor care se adunau la café de la Paix, … amintiri”.

     Conu Ion ne-a mai povestit un moment interesant: ,,Lui Eugen Ionescu i-am sculptat capul și i l-am dăruit în prezența soției lui, doamna Rodica”. Capul în bronz de 10-15 cm al dramaturgului se află  acum în colecția noastră. Vlad l-a înfățișat stilizat, puțin caricatural, cu cearcăne la ochi. Maestrul teatrului absurd îi spune, oarecum nemulțumit: ,,Mm…da, m-ai prins bine…da”. La care Ion replica: ,,Așa arăți acum, dar privește-l din spate, este față de copil, … că ai rămas un copil mare!”. Doamna Rodica a intervenit: ,,Mulțumește-i mai întâi și dacă nu-ți place, îl păstrez eu și-l voi dona cândva Academiei Franceze!” după care au râs cu toții.

    Ion Vlad a creat o imagine simbolică  a filozofului Mircea Eliade, pe care l-a admirat în tinerețe,

imaginându-l cu o cruce pe față și cu ochelarii mari pe care îi purta de obicei. Acest bronz se află la noi în colecție. Noi am avut prilejul să-l vedem pe Mircea Eliade în ultimii doi ani din viața lui, la Ascona, pe lacul Maggiore, unde, fiind suferind, era însoțit de un domn. Avem și noi un mic apartament la Ascona acolo unde s-au întâlnit ani de-a rândul intelectualii de vază ai lumii, scriitori, filozofi, teozofi, la ,,Cercul Eranos” și unde Mircea Eliade era mereu prezent. În ,,Vila Gabriele” unde a locuit filozoful se afla documentele, cărțile și anuarele centrului. Noi am vizitat vila împreună cu Pavel și Matei Chihaia care au luat un interviu custodelui, de Ratsema, despre care s-a vorbit la ,,Europa liberă”. Sugestia noastră de a realiza un film la Televiziunea Română cu titlul ,,Pe urmele lui M.Eliade la Eranos, Ascona” nu a interesat pe cei în măsură să finalizeze proiectul. Când i-am povestit despre acest dezinteres lui Ion, comentariul lui a fost : ,,Nu ,,e” posibilități!” Pe vremea lui Tănase artiștii trebuiau să aibă întâi succes la Paris, ca apoi să fie apreciați pe malul Dâmboviței! Acum nici asta nu se mai poartă. Amintesc aici că la moartea lui Mircea Eliade în toate universitățile din America s-au ținut momente de reculegere și că s-au tras clopotele.

,,Pe ,,Prințesa Moldova” am luat-o din poveste. Are trup de femeie, capul ei poartă coroana Moldovei și la gât, cochetă, giuvaerurile domnițelor. Piciorul ei întins parcă vrea să dea semn de bun venit privitorului acestei prințese venită dintr-un popor primitor”.

,,Hercules, cât era el de puternic, are și el pe la inimă și pe la plex puncte slabe”.

,,Zuza nebuna e super- cochetă” și are o gură care explodează că primește și transmite ce aude și ce vede, după cum o duce capul”.

Hermafroditul, un tors încorsetat, fără cap, e unul care și-a pierdut ,,uzul rațiunii”.

Am așteptat doi ani până ce Ion Vlad ne-a dat de la Paris ,,Doina” din ,,Fântâna Fecioarelor”. Fântâna sau Coloana Fecioarelor a fost realizată de Ion în amintirea fetelor care mai bine se aruncau în fântână decât să suporte rușinea de a fi trimise cu sila la Istanbul. În colecția noastră se află frumoasă, ca un căuș de băut apă, cu o floare la ureche, realizată în teracotă verde.

Maestrul a văzut America de sus și a turnat-o în bonz și care se află în colecția noastră. Mai avem și Fructele Facerii, bronzuri, Fructul iubirii, Autoportret, Palma lui Ion, Christul-Transfigurare, momentul în care Iisus pe cruce își dă sufletul Tatălui Ceresc. Pe mormântul lui Ion se află același Christ în bronz care se ridică, lasă colobiumul și lasă capul. Capul de Dac, făcut initial pentru scriitorul Miclos din Suedia, află în colecția noastră. Ion era fascinat de creierul uman pe care l-a reprezentat în sculpturile lui, de exemplu în baso-relieful de la spitalul St. Joseph sau în desenele pentru Petre Țuțea.

    Dacii erau un popor dotat cu inteligență. Ei au dat mult de furcă Romanilor care doreau să posede aurul din ,,Dacia Felix” și să-l învingă pe Decebal. ,,La ureche i-am pus dacului o floare că ei au știut să petreacă, să joace și să bea un vin bun. Nu era rău, știau să trăiască strămoșii noștri de la Sarmisegetuza”.

 

 

6 

  DESPRE STATUIA REGELUI CAROL I

 

                     Din nefericire, ea nu se află în colecția noastră. Am văzut-o  ultima dată în atelierul pictorului Alain Diracca, elevul lui Ion, la Nisa, în anul 2002.

De atunci, din motive de sănătate, nu am mai fost acolo în vacanță. Am păstrat legătura telefonică, rugându-l pe dl. Diracca să se intereseze de costurile turnării în bronz în Franța sau Italia, ca să aflăm unde sunt costurile mai convenbabile. Știm că domnul Diracca a avut probleme personale și că a trebuit să-și elibereze atelierul.

Ne-am interest de soarta statuii și ne-a spus că macheta în ghips este dereriorată și că trebuie să fie restaurată.. Am fost de acord să preluăm costul . Încercările noastre de a-l regăsi la telefon au fost zadarnice și de aceea nu am mai continuat să-l căutăm. După schimbările din țară, dar mai ales datorită stării precare a sănătății noastre care cere angajament material pentru cei care ne îngrijesc, proiectul nu s-a mai realizat.

Am fost martorii faptului că Ion Vlad era atașat de regele Carol pe care îl descria  cu cuvintele: ,,Acest neamț, mai român decât mulți români , acest personaj vine din afara timpurilor, este eliberatorul și făuritorul României moderne. E o prezență hotărâtă, cu capul sus, fără coroană, decorații și uniformă festivă, acoperit cu o mantie, stă drept pe calul lui bavarez care vrea să-l completeze pe călărețul său care spune: ,,Punând piciorul pe pământ românesc am devenit Român.El a demonstrat timp dem 47 de ani că a luat în serios cele spuse, fiind un exemplu de român cinstit, înțelept și modest”. Iată de ce Ion Vlad s- a bucurat să găsească în casa noastră albumele cu vederi vechi din țară și cu cele care reprezintă familia regală.

       În cartea domnului Druncea s-au strecurat două greșeli. Pe prima am menționat-o mai sus ( aceea  că macheta statuii Carol I nu se află în colecția soților Cantaragiu ), iar a doua se referă la tabloul ,,Ghitaristul” de la pagina 114 care nu este realizată de Ion Vlad, ci de pictorul Gânju de la Munchen.

   După așa-zisa revoluție din 1989, când toată suflarea românească din țară și din afară era entuziasmată și plină de speranță aici în Germania, la Salzgitter am avut marea bucurie să avem ca oaspeți Filarmonica din București, cu maestrul Ion Voicu, violonist și Mădălin Voicu, dirijor, la 4 ianuarie 1990.

  Sala era plină până la refuz, cu spectatorii în picioare printre care se aflau români, sași, bucovineni plecați din țară și stabiliți aici. ,,Ambasadorii României” purtau stegulețul cu gaură la butonieră, țineau instrumentele în mâna stângă și făceau semnul victoriei cu dreapta. Au fost primiți cu aplauze nesfârșite. Când și-au făcut apariția, Ion Voicu a ridicat vioara ,,Stradivarius” spunând: Acum vom cânta din nou împreună”. În felul acesta amintea discret faptul că prima doamnă din România de tristă amintire i- a interzis ani de zile să folosească acea vioară neprețuită. Spectatorii l-au primit cu ropote de aplauze. Prima parte a concertului s-a încheiat într-o atmosferă de înălțare și înfrățire. În pauză, Cibi l-a căutat în cabina artiștilor iar la revederea lor după aproape 20 de ani, Ion Voicu a spus: ,,Lasă-mă să-mi pun capul pe umărul tău!”. După concert a urmat o întâlnire între prieteni, la noi acasă. Ion Voicu a venit cu soția sa, doamna Madeleine și cu ,,domnișoara” Stradivarius de care era legat la încheietura mâinii cu un lănțițor. Mădălin, care aștepta un telefon din țară, a rămas la hotel. De când era mic, Mădălin era dotat cu simțul ritmului  iar doamna Madeleine era o pianistă talentată. În casa familiei Voicu din  București, lângă Grădina Icoanei, noi am fost mereu oaspeți bine primiți, foarte aproape de statuia lui Luchian, piatră artificială, realizată de Ion Vlad în perioada românească.

            Conu` Ion și-a ținut promisiunea și ne-a făcut vizita mult așteptată la Salzgitter. Era încântat să constate că, trăind aici în Germania, în inima Prusiei, noi nu ne-am ,,nemțit”, că trăim înconjurați de ceea ce ne-am adunat, că avem o mică Românie reprezentată prin obiecte de artă, cărți, presa la zi din țară și din exil, câteva mii de vederi vechi românești, printre care 200-300 cu familia regală, litografii. Am avut ocazia să cumpărăm o replică a ,,Domnișoarei Pogany”, făcută în Thailanda, la un anticar din Braunschweig, care nu știa cine era autorul. Văzând-o, Ion a spus: ,,Deși nu era un Brâncuși original, poți să mă fotografiezi cu dânsa pe genunchi”.

         La Paris am vizitat atelierul lui Ion Vlad, unde își avea și locuința. Se despărțea greu de lucrările lui. Le cunoștea bine valoarea reală, dar cea sentimentală era pentru el mai importantă. De fiecare dată când ne vedeam, simțea nevoia să ne amintească de promisiunea  pe care i-o făcusem să nu-i înstrăinăm lucrările.. Până azi ne-am ținut de promisiune, am păstrat tot ce am achiziționat de la el, în virtutea prieteniei și a rădăcinilor noastre comune.

      În vara anului 1991 ne-am revăzut ca de obicei la Nisa. Era palid, avea suportabile de mijloc, dar nu se plângea. Plănuisem să-i pozez pentru o statuie în chip de ,,Jupâniță”, în vacanța anului 1992. Din nenorocire, la 28 ianuarie 1992  Dumnezeu l-a chemat la El, așa că proiectul nu s-a mai realizat.

 

 

 

 7

CENTENAR EMINESCU

                       Marea adunare a exilului românesc din iunie 1989 la ,,Centenarul Eminescu” a fost încununată de împlinirea dorinței de o viață a lui Ion: dezvelirea statuii  sale în plin Paris.

   Cuvântarea pe care a ținut-o după sfințirea statuii a încheiat cu cuvintele: ,,Acum vom muri și vom vedea!”. Ecourile acestui eveniment au fost bogate nu numai în străinătate, dar și în țară. Au fost prezente personalități importante din toate continentele, angajate în acțiuni de afirmare a neamului nostru în afara țării scriitori, poeți, jurnaliști, preoți, oameni politici, români care au trăit proverbul: ,,Fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara ta”, oameni care au încercat să prezinte ți să ajute pe cei rămași acasă, sub dictatură comunistă. Regret să constat că mai ales tinerii de azi nu înțeleg durerea celor care au fost nevoiți să-și părăsească țara și să vadă lumina negativă în care este prezentată România peste hotare.

       Cu ocazia Centenarului l-am întâlnit pe domnul Aurel Răuță, sponsorul angajat în ridicarea statuii lui Eminescu, pe membrii comitetului de organizare a acestei manifestări de amploare, doamna Ioana Brătianu, George Ciorănescu, Paul Barbăneagră. Au mai participat domnul Stolojan, profesorul Nicolae Balotă, Pavel Chihaia, profesorul Virgil Gheorghiu, autorul cărții ,,A 24 – a oră ”, Virgil Tănase, Aurora Cornu căreia Ion i-a sculptat un bust, spunând că seamănă cu mama lui, Bianca Balotă, Ion Caramitru, Gheorghe Zamfir și mulți alți reprezentanți de frunte ai culturii pe care, îmi cer scuze că nu i-am amintit aici.

    Citez ce spunea Ion Vlad despre noi, cei care trăim pe aceste meleaguri: ,,Suntem plecați, exilați sau autoexilați, dar nedesrădăcinați. Ai mei au trecut Carpații în vremuri de restriște și s-au așezat la Vlădeni-Fetești, români legați de neam, de glie”.

    Adaug amintirea întâlnirii cu un personaj despre care auzisem sau citisem câte ceva. Eram în atriumul de la Domus Medici, unde se ținea congresul și unde se prezentau ultimele apariții editoriale din lume precum și presa zilei, când observăm că se îndreaptă spre noi un tânăr care se prezintă într-o limbă româno- franco- englezească: ,, Eu sunt Prințul Paul  de Hohenzollern”. În afară de mine erau de față Ion, Pompilia Stoian și Cibi. Ion îl corectează: ,,Poate doar de România”. Prințul ne arată o carte apărută în engleză: ,,Bunicul meu, Carol al II-lea, scrisă de el. Pompilia, profesoară de engleză, era salvarea noastră. În cele câteva zile, prințul a fost aproape tot timpul cu noi, fascinat de Pompilia, de vocea ei, de felul ei exuberant și vesel de a cuceri pe cei din jur, așa cum este obișnuită să cucerească publicul când se afla pe scenă. Conu` Ion, fin observator, văzând că prințul face o curte asiduă  Pompiliei, îmi spune zâmbind: ,,Vezi să nu te lași de stomatologie ca să te faci doamnă de onoare la curte...., cum se spune pe nemțește ,,Hofdame”. Dar Prințul o să aibă de-a face cu soțul Pompiliei, dr. Lemperle...”. Ulterior, prințul i-a propus Pompiliei să-i traducă în românește cartea pe care o scrisese, dar Pompilia era atunci foarte ocupată cu cursurile ei zilnice la liceul din Braunschweig, cu teatrul și cu concursurile în limbi străine pentru elevi și, în consecință, nu a avut timpul necesar să se ocupe de traducere.

      Aflând că la Salzgitter trăiesc mai mulți români, Prințul Paul ne telefonează la 2-3 săptămâni de la întâlnire, exprimându-și dorința să vină în vizită ca să cunoască comunitatea românească de aici. Cibi îl întreabă: ,,Care sunt relațiile dumneavoastră cu Majestatea Sa, Regele Mihai?” Prințul răspunde că i-a scris de mai multe ori, dar că dânsul nu a avut amabilitatea să-i răspundă. Atunci Cibi spune: ,,Noi am fost fericiți să-l vedem în 1984 la Frankfurt într-o atmosferă românească de neuitat, așa că nu e cazul să vă deranjați până aici”.

 

 

 

                                                                         8

Motto

Cu cei rămași acasă,

Prea mult a plâns

Și timpul

                                                                ( Eliza Cantaragiu – din volumul de versuri ,,Pădurea în flăcări”)

 

 

REVENIREA din PRIBEGIE  

    

                            Concertul maestrului Ion Voicu ne-a intensificat dorul de a reveni în patrie. Totuși, Cibi, care lucra pe atunci la E.G. a fost sfătuit să nu se grăbească cu vizita, atâta timp cât situația era încă tulbure  și cât se știa că aveau loc diverse înscenări care puteau deveni riscante pentru noi. 

    Cei care nu au trăit departe de țară înainte de 1989 nu pot înțelege ce au însemnat pentru noi momentele de înălțare și simțire românească, în pofida afirmațiilor și propagandei că românii nu sunt uniți și nici patrioți. De curând s-a tradus cartea lui Vintilă Horia ,,Dumnezeu s-a născut în exil”, au apărut cartea și filmul doamnei Marilena Rotaru, care pun în lumină aspecte surprinzătoare ale vieții exilului românesc. Menționez că Vintilă Horia a primit prestigiosul premiu literar francez ,,Goncours”în 1960 și recomand cu căldură lectura cărții amintite mai sus.

   La două sau trei săptămâni de la ,,Duminica oarbă”și prima mineriadă am plecat și noi în țară, pregătiți sufletește. Retrăiesc momentele de așteptare într-un avion TAROM. Priveam patria de sus, vedeam Bucureștiul pe care-l părăsisem cu aproape 20 de ani în urmă. La aterizare i-am felicitat pe acei trei piloți extraordnari careau făcut o aterizare lină, perfectă cu un avion care clămpănea din toate încheieturile. Astfel am ajuns la București-otopeni.

    Revederea cu familia, prietenii și cunoscuții a fost emoționantă, au curs lacrimi de bucurie și tristețe. Toți ne îmbrățișau, ne sărutau, dar pe unii abia i-am recunoscut. Cu brațele pline de flori, nu ajungeam să mulțumim tuturor. Aveam multe bagaje, adusesem medicamente pentru cei cărora le trimiteam mereu, dar de data aceasta aveam pentru colega mea, Ligia Niculescu, câteva materiale de care ducea lipsă la cabinetul stomatologic din Splai, unde lucrasem și eu până în 1972. Întrebată dacă am ceva de declarat, am explicat situația. Funcționarii prezenți eraau curioși.Unul dintre ei întoarce geamantanul cu dexteritate profesională, îl deschide și conținutul se revarsă. Îmi spune ,,Aha, ați început să faceți afaceri!”. Cum explicațiile mele nu rezolvau problema, cer să vină șeful, căruia îi spun: ,,Vă rog să dispuneți să se închidă geamantanul, îl las aici, plătesc taxa cuvenită și la întoarcere îl iau înapoi pentru că e mare nevoie în lume de aceste medicamente. Și, să știți, tovarășe, că nu mai trimit de-acum nici măcar o aspirină!”. Prompt, tovarășul și-a schimbat părerea, îngânând că incidentul a fost o neînțelegere. Astfel, medicamentele au ajuns la cei care aveau nevoie de ele.

     Abia am așteptat să facem primul drum la mormântul părinților și trecând prin Ploiești, am oprit mașina în fața halelor să cumpărăm flori. Cibi cu prietenii noștri din tinerețe, familia Cleo și Gicu Jiga și cu mine, o așteptam pe sora mea, Silvia, care, pe vremea revoluției fusese la Președenție să ajute tinerii. Silvia urma să se întoarcă cu florile. În câteva minute, mașina a fost înconjurată de un grup de cetățeni furioși cu pumnii în geamuri, vociferând: ,,Afară, nu ne vindem țara! Duceți-vă la Rațiu!”. Sora mea abia a putut reintra în mașină, a arătat carnetul ei de revoluționară, dar grupul nu s-a potolit. Un militant, atras de gălăgie a priceput ce i-a explicat Gici Jiga și păstrându-și calmul i-a îndepărtat pe agresori. Foarte civilizat, ne-a atras atenția că staționaserăm în parcare interzisă și ne-a sfătuit să parăsim urgent locul.

    Astfel, revederea cu Ploieștiul, orașul copilăriei și tinereții noastre a fost șocantă, poate mai dureroasă decât pierderile celor două firme în care am făcut investiții, că până la urmă să fim înșelați. Noi veniserăm cu intenția de a dona terenul nostru de la Cheia pentru construirea unei cabane pentru studenții lipsiți de mijloace.

  În ciuda deziluziilor, nu am renunțat la cumpărarea unui apartament în București, ca să avem un loc al nostru, în speranța că situația se va schimba.

     La întoarcerea în Germania ne aștepta o scrisoare de 14 pagini de la Conu` Ion, scrisă după vizita lui în țară. Se întâlnise cu familia, cu locurile dragi, cu prietenii lui buni, Corneliu Baba și Petrea Țuțea de starea căruia era foarte întristat. ,,Am făcut o călătorie în trecut, poate de rămas bun...!”, scria el. Când l-am întrebat cu ce impresie generală s-a întors, mi-a răspuns: ,,E cam așa. Să-ți spun o istorioară chinezească. Un mare prinț condamnase pe un rob să moară uns cu miere, aruncat pe o grămadă de gunoi, ca să fie mâncat treptat de toate gângăniile. După moartea prințului a urmat fiul acestuia. Inspectându-și moștenirea de la tata, noul prinț îl vede pe robul suferind ,,acoperit de gângănii și, cuprins de milă, dă ordin să se îndepărteze gângăniile de pe nenorocitul muribund. Acesta însă protestează: ,,Nu!, Nu! Lăsați-le tot pe acestea, că sunt sătule. Dacă vin altele, mai flămânde, sunt și mai afurisite!”. Cam așa este pe-acolo. Nu știi cum zice românul? Vin ai noștri, pleacă ai voștri și noi rămânem ca proștii! Ion Vlad ne încântă întotdeauna cu răspunsurile sale pline de tâlc, derivate din marea lui experiență de viață pe care o transmite cu vervă.

 

,

 

9 

ASOCIAȚIA CULTURALĂ ROMÂNO-GERMAN

 

              Să nu uităm că cine nu-și cunoaște istoria și nu învață din trecutul ei, nu are dreptul să se plângă de viitorul său. Cine își disprețuiește sau își uită neamul nu poate aștepta nici pretinde stima celor din jur.

Experiențele dureroase de la străini se pot suporta mai ușor decât  cele pe care ți le provoacă ,,ai tăi”.

     În Germania ne-am decis să devenim activi în acțiunea de reabilitare a imaginii României peste hotare. Convinși că partidele se schimbă, dar nația rămâne ne-am întrunit cu câțiva români și nemți veniți în România, într-o Asociație Culturală Germano-Română fiind revoltați de atitudinea presei și televiziunilor străine care prezentau numai mizeria, hoțiile, crimele, copiii străzilor și brutalitatea românilor. Vedeam cum admirația câștigată de români ăn decembrie 1989 se transforma într-un dispreț care ne trimitea în urmă cu 100 de ani față de Europa. Desigur că și presa și televiziunea română au jucat un rol nefast în această privință. Intenția noastră a fost să contracarăm daunele făcute de acea deplorabilă companie negative prin acțiuni care să amintească aspectele bune și valoroase cu care noi, românii, ne mândrim. Nu pot să nu menționez aici unele momente din activitatea Asociației noastre. Împreună cu Asociația ,,Brambach” am adus ,,Tinere talente muzicale”, expoziții Ion Vlad (prima la biblioteca din Salzgitter), sculptură, programe cu balerini români angajați la teatrul din Braunschweig, soliști, conferințe, expoziții de artă. În cei 17 ani de existență, Asociația a avut ca oaspeți pe Msg. Sigmund, pe scriitorul și pictorița Scherg, pe scriitorul Pavel Chihaia, pe profesorul Nicolae Balotă. Am prezentat expoziții de pictură cu Jeana Cernătescu, Livia Drăghici, Mihai Bandac, expoziții cu icoane, gravuri, litografii. Am prezentat Bucureștiul între anii 1881 și 1944 la Schlob Salder cu vederi și timbre, Mănăstirile din moldova care se află în patrimonial UNESCO, Iașul și ortodoxia, cu imagini, desene, pictură și icoane, Ploiești, orașul sacrificat al petrolului European, Sibiul-Hermanstadt, Kulturstadt Europass, Cluj-Napoca-Heidelbergul României de altădată, orașul universitar. Am organizat conferințe, reuniuni de sărbători la care și-au dat concursul prieteni dragi ca Pompilia Stoian, Ligiana Wenkel, Florin Serac și Mitică Furdui. Ambasadorii de la Berlin, domnii Finantu, Dunca, Adrian Vierita, Bogdan Mazuru, reprezentantul cultural Claudiu Florian ne-au susținut cu entuziasm și au apreciat activitatea asociației noastre. Am putut conta și pe sprijinul Televiziunii Române Internațional prin colaborarea doamnelor Monica Dvirjinski și Dana Armășan. În 1988 am primit vizita  senatorului Șerban Săndulescu la expoziția pictoriței Jeana Cernătescu, iar doamna Marilena Rotaru și domnul Chivulescu au filmat evenimentul.

     L-am invitat pe primarul orașului Salzgitter să facem împreună o călătorie foarte bine organizată în România ca să poată cunoaște adevărata înfățișare a țării. Domnul Rudolf Rückert a vizitat orașele București, Craiova, Râmnicu Vâlcea, mănăstirile și stațiunile de pe Valea Oltului. Orașe, muzee, biserici și sate săsești, Sibiu, casa memorial ,,Hermann Obert”, părintele rachetei spațiale, Mediaș, Sighisoara, Brașov, Sinaia, Ploiești a luat contact cu peste 36 de personalități ale momentului din domeniile economic, cultural, politic, cu directori de întreprinderi, reprezentanți ai industriei, ai cultelor (Ep. Klein, repr. Ai Forumului german, Ep. Olteniei).

    Vizita a durat două săptămâni și a fost însoțită de un ghid competent. La întoarcere, dl. Rückert a făcut un raport amănunțit al vizitei sale la primăria orașului Salzgitter, prin care a putut schimba imaginea negative a României care domina aici pe atunci.   

Cu domnul Fritz Heimbüchler, președintele Asociației Filatelice de timbre românești am făcut o călătorie pe urmele ,,Capului de Bour” la București, în Oltenia, la Sibiu, în Moldova, la mănăstiri, la Iași.

      În limita posibilităților, am încercat să arătăm câtorva personalități din zona în care locuim acum, de unde ne tragem și cât de rău intenționate sunt imaginile propagate în ultimul timp de media.

Într-o emisiune de telviziune am aflat că domnul Șușara și primarul orașului Fetești doreau să recupereze lucrările lui Ion Vlad. Am aflat și de eforturile entuziastului domn Emil Druncea și ale doamnei Rodica Udrișteoiu, muzeograf și restaurator, de a organiza un simpozion în orașul natal al lui Ion. Desigur că am considerat de datyoria noastră să mergem pe urmele maestrului de la Fetești, unde am plecat împreună cu Pavel și Mussi Chihaia, cu Jeana Cernătescu și Tolea. Ospitalitatea și bunele intenții ale organizatorilor ne-au impresionat pozitiv, dar am avut impresia că primarul a pus bețe în roțile acțiunii, ceea ce ne-a determinat să plecăm din România, hotărâți să deschidem la Salzgitter o galerie cu tot ce am colecționat.

Reîntorcându-mă la galeria noastră din Salzgitter, menționez că după închiderea cabinetului dentar de la parterul casei noastre, am renovat cele 5 încăperi în care am expus mai întâi lucrările lui Ion Vlad, sculpturi, tablouri, desene, colaje. Am asigurat obiectele și le-am protejat printr-un sistem de alarmă. Evaluarea a fost dificilă pentru că sculptorul român nu era cunoscut în zona în care locuim. O expertă de la Hamburg, căreia Ion Vlad nu-i era necunoscut, a fost trimisă la noi de Societatea de Asigurări și, în consecință, am deschis expoziția permanentă Ion Vlad, îndeplinind cerrințele de rigoare în Germania privind impozitul, asigurările, întreținerea.

    Acum galeria face cinste orașului Sakzgitter. Vizitatorii din orașele înfrățite, Imatra-Finlanda, Creteil-Franța, Swindow-Anglia, Gotha au văzut în casa noastră o modestă imagine a României.

La Nisa am avut șansa să o cunoaștem pe proprietara magazinului de antichități, doamna Deli, prietena pictoriței Magdalena Rădulescu.

Doamna Deli păstra și cunoștea valoarea a 50 de tablouri ale prietenei sale, pictorița, era în posesia unor acte și a corespondenței sale. Ne-a povestit că Magdalena Rădulescu fusese agresată pe faleză, bănuind că a fost un atentat pus la cale de anumiți tovarăși, că i s-a furat geanta în care avea carnetul cu desene de care nu se despărțea. Când a vrut să ne arate și corespondența și actele pe care le poseda și-a dat seama că ele se aflau în sertarul unui scrin care din neatenție fusese vândut unui American.

Noi am cumpărat două tablouri ale pictoriței și am rugat-o să nu le înstrăineze pe celelalte înainte de a ne anunța pe noi. Doamna Deli avea cunoștințe bogate despre România , știa că Magdalena Rădulescu se căsătorise cu pictorul Italian Massimo Campili și că amândoi erau trecuți în Enciclopedia Benezit.

După moartea doamnei Deli, fiii săi, specialiști în artă s-au dus în România să ofere spre cumparare Ministerului Culturii sau a unui muzeu lucrările Magdalenei Rădulescu. S-au întors devalizați și de obiectele personale, dezamăgiți de lipsa de interes din țară.

Când am aflat de acest episod penibil, am cumpărat 48 de tablouri, desene, uleiuri, lucrări pe carton și piele. Astfel se întâlnesc acum în mica noastră galerie lucrările celor doi artiști compatrioți româno-francezi care au trăit în ultima parte a vieții lor la Nisa. În afară de Ion Vlad și Magdalena Rădulescu mai avem în colecție, printre altele, și lucrări de Jeana Cernătescu, Nicolae Maniu (22 de tablouri), J. Ilfoveanu, Marcel Chirnoagă, Liviu Drăghici, dar și de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Schweizer, Cumpăna, Eugen Popa, Furduiescu, Ștefănescu, litografii colorate de Lancelot, 17 litografii colorate reprezentând încoronarea regelui Carol I în 1881, 130 litografii- imagini vechi din România.

    Am mai menționat mai sus că am avut oaspeți de onoare la sediul Asociației și că ambasadorii României în Germania au venit la noi în decursul anilor. Ei s-au străduit să ne ajute în realizarea dorinței noastre de a dona lucrările lui Ion Vlad și ale Magdalenei Rădulescu unui muzeu din țară, lăsând testamentar restul colecției . Ultima variantă a încercărilor noastre a fost concretizață în corespondență cu Muzeul Brukental din Sibiu.

 Voi relata pe scurt ce s-a întâmplat. Excelența Sa, domnul ambasador Bogdan Mazuru a intervenit personal în timp ce directorul general al muzeului, domnul Luca Sever era foarte bucuros să primească donația și totul părea că se termină cu bine. În Germania, o persoană fizică poate face o donație unui muzeu sau unei biserici fără să plătească impozit, dar nu există un caz precedent în care o familie de germani de origine română să facă o donație în afara Germaniei. Nu am primit nici un răspuns la cererea făcută la Ministerul de Finanțe. Consilierul nostru financiar ne-a sfătuit să facem un act de vânzare-cumpărare cu o sumă simbolică de 35000 de euro, care să reprezinte cheltuielile noastre pentru înrămări, asigurări, impozite, sisteme de alarmă. În ciuda documentației, a actelor, a testamentului și a insistențelor domnului Luca Sever, răspunsul Ministerului Culturii a fost negativ. După toate aceste străduințe și cheltuieli zadarnice am dispus să ni se retrimită imediat documentația și am considerat acțiunea ca fiind încheiată. Bănuim că Dumnezeu a vrut să nu plece colecția din casa noastră, ca să ne putem bucura în continuare de ea.

Între timp au intervenit accidentul, afecțiunea de inimă și dabetul soțului meu, Cibi. La vârsta de 78 de ani suntem amândoi imobilizați în scaunul rulant, Cibi cu stimulator la cord, eu cu atrofie musculară după iradiere, dar mulțumiți că vedem și auzim și că avem gândirea și memoria în bună stare. Suntem pensionari, avem nevoie de asistență și personal medical permanent și costisitor.

Mulțumim lui Dumnezeu că stăm în casa noastră  și ne putem bucura de ceea ce ne înconjoară: amintiri frumoase legate de țara noastră și de prieteni dragi.

Și acum, pentru dscrețirea frunții, îl mai citez odată pe Conu` Ion care spunea: ,,Când am afirmat că nu sunt  comunist, că sunt ,,vladist” și lucrăm la nevoie la ,,cizma soldatului rus dezrobitor” mă gândeam la catrenul lui Păstorel Teodoreanu:

Soldate rus, soldate rus.

Te-am ridicat atât de sus,

Nu că te-ar iubi popoarele,

Ci că-ți miros picioarele”.

În încheiere, sper că veți avea înțelegere pentru felul în care am făcut aceste destăinuiri. Eu sunt stomatolog-nu scriitor, cum cred că mi-ar fi spus Conu` Ion.

 

                                               Eliza Cantaragiu

                                                                                  

                

P:S: Mulțumiri Pompiliei Stoian care m-a ajutat să duc până la capăt această dorință ca aceste amintiri să nu se piardă.