Muzeul ,,Anghel Saligny" Fetești

        Anul acesta , pe 21 aprilie, într-o primăvară superbă se vor aniversa 12 ani de la înființarea  Muzeului  Municipal Fetești. Așa era denumit atunci,în 2002. S-au depus eforturi susținute la acea vreme de către Primăria Fetești  împreună cu  Muzeului  Județean Ialomița și ale unor feteșteni  inimoși în acest scop .

       În anii care au urmat , zeci de elevi  și nu numai au trecut pragul acestei instituții. Aici, unii dintre ei au văzut poate  pentru prima dată cum au trăit bunicii noștri, ce straie frumoase purtau la sărbători, în ce se țeseau pânzele din care își făceau hainele, fotografii de familie etc. De asemenea, în acest muzeu, vizitatorii pot să vadă uniforme militare, monede  din perioada interbelică și de după această perioadă, hărți, diferite documente de familie și nu în ultimul rând machete ale  podului  Fetești- Cernavoda  proiectat și construit de inginerul Anghel Saligny. În trecut, podul  purta numele  regelui Carol , dar mai apoi și-a luat denumirea după inginerul care l-a proiectat.

  La 10 ani de la înființare, muzeul  a fost mutat  într-o altă locație și odată cu această schimbare a primit numele de ,,Anghel Saligny".

J.B.E.

Ziua Mondială A Apei

                  

     Municipiul Fetești este situat în sud-estul României, în județul Ialomița, între capitala țării ,București – și Constanța, cel mai mare port al Mării Negre.

          În Europa, orașul Fetești se afla pe cursul inferior al Dunării (sud-estul Europei Centrale), fluviu care formează  împreuna cu Rinul și cu canalele pe care le completează (Dunăre-Main-Rin, Dunăre-Marea Neagră) cea mai importantă arteră navigabilă europeană (Marea Neagră- Marea Nordului).

.

       Orașul Fetești  are o poziție de contact geografic  și de intersecție. Teritoriul localității aparține celor două unități naturale cu însușiri diferite(relief, climă,ape, vegetație, fauna, soluri) numite Câmpul Hagieni și Balta Borcei(Ialomiței). Poziția de contact între cele două unități natural cu resurse variate și complementare ca și vecinătatea cu fluviul Dunărea pot fi apreciate ca favorabile.

.

   Vegetația spontană de stepă și de luncă existentă pe teritoriul orașului Fetești aparține celor  două  provincii fitogeografice numite Provincia Ponto-Dunăreană și Provincia Dacică.

    Găsim aici vegetație de luncă, zăvoaie, tufărișuri de sălcioară, salcâm și cătină roșie.

,,Apa asta pe care plutește plaurul , e scumpă ca aurul. În primul rând e dulce, de la cercul de la suprafață rotund, și până la ierburile de la fund. Și apa dulce , mult aduce,,.

       În apele brațului  Borcea ,fauna  piscicolă e variată și include specii migratoare de mare(morun , păstrugă, scrumbia de Dunăre), specii semimigratoare(crap, platică, șalău).  ,,Morunul intră în apele Dunării primăvara pentru ca să lepede icrele în apă dulce, curgătoare, bogată în hrană…  .,,

 (I. Simionescu).

Pajiștile de luncă sunt mai deosebite de celelalte, atât prin compoziția floristică cât și prin producția de biomasă.

   Având ca temă ,,Ziua Mondială a Apei “ , sărbătorită în fiecare an la 22 martie ,și  în Fetești, ca și în alte școli din țară s-au  desfășurat  acțiuni care au atras atenția asupra  importanţei apei ca resursă vitală pentru siguranţa alimentară.

      În timp ce resursele de apă dulce sunt în
scădere, obiectivul principal al Zilei Mondiale a Apei a fost acela de a  raţionaliza consumul de apă în gospodării, agricultură şi industria alimentară.

     Participanții au promovat  diverse activități ce au ca scop prezervarea resurselor de apă și accesul la apa potabilă și de asemenea importanța Fluviului Dunărea și a brațului Borcea pe malul căruia se întinde și orașul Fetești.

   Au avut loc momente artistice pe aceasta temă.  Au fost invitați profesori  ai școlilor din localitatea Hârșova și , de asemenea,  edilul orașului Fetești-primarul Gheorghe Catrinoiu care a afirmat că ,,singura bogăție care ne-a mai rămas este apa pe care nu trebuie s-o vindem străinilor”.










J.B.E.


































































 

Cititul într-o societate în care copiii preferă să se uite la Tv

  

         Copiii nu  numai că citesc mai puțin decât cei din alte generații dar se văd în imposibilitatea  de a înțelege materialele citite, de a lega cuvinte în fraze care să aibă și înțeles, dar nici nu sedimentează informațiile ca ele să le poată fi de folos un timp mai îndelungat.
    Încă de prin anii 1970, în America s-a pus această problemă și în unanimitate profesorii au observat că subiecții care s-au adus în discuție(copii și tineri), indiferent că sunt inteligenți sau provin  din familii cultivate nu reușesc să înțeleagă ceea ce citesc.
   Obișnuința de a citi a fost substituită cu vizionarea televizorului. Ca și în America, în România s-a constatat că atât copiii, cât și tinerii crescuți în epoca televizorului și a calculatorului nu mai citesc cărți, fiindcă celelalte captează atenția vizual, sunt mai provocatoare, relaxante și nu pretind efort.
   Vizionarea emisiunilor de tv. are caracter negativ și îngreunează , chiar subminează lectura. De asemenea micșorează timpul alocat temelor de a doua zi pentru școală, slăbește capacitatea de a asculta și a urmări un material prezentat oral, slăbește abilitatea de a se exprima și în scris; tinerii au tendința să comunice prin gesturi în locul cuvintelor. Scad cunoștințele de vocabular, apar ticurile verbale. De la profesor se așteaptă ca prezentarea temelor să surprindă având formă de spectacol.
   Copiii găsesc cititul plictisitor, se mulțumesc cu superficialul, dar nu discern sau nu îi interesează că cititul îi ajută să aibă un limbaj bine dezvoltat.
  Copiii au nevoie să vorbească, să asculte, să se implice interactiv, să se joace cu cuvintele și să raționeze cu ajutorul lor, să fie receptivi la termeni noi, să povestească ceea ce au citit. Doar așa se va dezvolta personalitatea viitorului tânărului. 

Copiii care au ascultat mai multe povești în perioada preșcolară vor fi mai buni la școală deoarece ele au stimulat gândirea și imaginația. Televiziunea frânează dezvoltarea gândirii, a imaginației, a abilităților verbale deoarece în timpul vizionării, imaginile sunt punctul axial al comunicării și nu cuvântul.

J.B.E.

Educarea părinților în lume

                            

     Oare este nevoie de o educare a părinților sau este o nouă modă? Nu sunt suficient de educați părinții ca să-și poată crește copiii? Ce facem cu instinctul părintesc?

    În ultimii 100-150 de ani s-a făcut simțită necesitatea unor măsuri educative . În trecut  principalele izvoare de informație și influență erau istorioarele bătrânești, înțelepciunea proverbelor.

    În sec. al XIX  lea, în majoritatea țărilor europene  școlarizarea devenise generală și obligatorie, dar interveneau probleme destul de grave – cea a subnutriției, a neângrijirii, a mortalității infantile ceea ce ducea la incapabilitatea subiecților de a fi receptivi la educație. S-a considerat că astfel de deficiențe ar fi putut  fi evitate  sau atenuate  dacă părinții ar fi fost instruiți în modul cum să-și crească copiii.

   Înaintea introducerii învățământului  universal și obligatoriu, părinții erau aceia cărora le revenea întreaga responsabilitate a creșterii copiilor, inclusiv a instruirii lor propriu-zise. De toate acestea se ocupă astăzi școala. Părinții erau aceia care hotărau în ce măsură copiii trebuiau să învețe. Chiar dacă angajau un profesor  sau un preceptor  ei erau considerați subordonați  și nu egali părinților și din moment ce aceștia plăteau, deciziile le aparțineau. La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX s-a constatat un declin al rolului educativ al familiei. Fraser în 1959 spunea că mediul familial și rezultatele obținute la școală sunt în strânsă legătură. De asemenea se recunoaște faptul că școala are nevoie de colaborarea și sprijinul părinților deoarece copiii nu sunt suficient de receptivi și munca profesorilor este compromisă adesea.

  De multe ori această legătură între școală și familie se rezumă la contacte personale de suprafață, la ședințele cu părinții sau la ,, zilele de consultație”.  Orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența și opoziția părinților și atunci putem face trimitere la Murphy care spunea  că părinții  sunt ,,unealta directă a societății”.

   Transformările sociale și-au pus amprenta asupra familiei. Așadar , pentru câștigarea existenței  era necesară munca în agricultură, practicarea meșteșugurilor casnice. Toți membrii familiei, inclusiv femeile și copiii erau implicați în astfel de preocupări. Lucru bun în toată această situație era faptul că nu se punea problema cum să oferi copiilor o ocupație. Astăzi această problemă este de mare actualitate. S-au înmulțit membrii dependenți  de familie, copiii nu consideră că trebuie să participe la bunăstarea materială a familiei. Părinții sunt sfătuiți în astfel de cazuri să înlesnească copiilor experiența ,,independenței” și a ,,responsabilității” , să li se creeze sentimentul că sunt ,,liberi” , dar aceasta trebuie să fie în strânsă corelație cu ideea de a-i reveni copilului anumite sarcini precise.

   În perioada  1955-1959, Institutul UNESCO pentru Educație a avut ca scop trecerea în revistă a experienței acumulate , investigațiile efectuate , instituțiile create și concluziile la care s-a ajuns. S-a încercat în numeroase țări  influențarea  comportării părinților în astfel de situații prin măsuri educative. S-au luat în calcul pentru astfel de experiment 35 de țări diferențiate fundamental din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic…  . Amintim aici câteva dintre  ele:  Franța, Germania, Italia, India, Cambodgia, Nepal, Polonia, Israel, Egipt, Iordania, Portugalia, Norvegia.

   În ciuda deosebirilor de mai sus  se asemănau mult din punct de vedere al problemelor familiale și al bunăstării copiilor și modul de abordare a acestor probleme.

                                                    Această temă este chiar titlul cărții: ,, Educarea părinților în lume'' -
H.H. Stern - publicată în  colaborare cu Institutul pentru Educație UNESCO.

 Vă recomand să o citiți ! Bibliotecile, anticariatele vă stau la dispoziție.

Mihai Eminescu- legenda sufletului românesc

                 Acțiune ce s-a desfășurat în sala de lectură a secțiunii pentru copii, din cadrul bibliotecii a avut ca obiective:
-marcarea zilei de naștere a marelui poet Mihai Eminescu,
-antrenarea preșcolarilor în activități de grup educațional în vederea cunoașterii și respectării culturii naționale,
-abordarea integrată și interactivă a unor fragmente din bibliografia și opera marelui poet prin însușirea de cunoștințe prin mijloace diferite: cărți, internet, diapozitive, parteneri educaționali,
-stârnirea interesului preșcolarilor pentru activitățile  culturale comemorative,
-sensibilizarea copiilor față de opera eminesciană.
 La acțiune au participat copiii grupelor mijlocii și mari ai grădiniței de pe lângă școala gimnazială ,,Aurel Vlaicu".
În a doua parte a acțiunii, copiii au recitat versuri și au interpretat cântece dedicate marelui poet Mihai Eminescu.

Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, idei, ipoteze.

 

   

    Se  naște  la 15 ianuarie 1850 în Botoșani. Stăpânitorul anului în care s-a născut Eminescu era planeta Venus. Poetul s-a născut așadar, zodiacal, sub semnul Luceafărului. Interesant de observat  e faptul că în anul nașterii lui Eminescu s-a născut și Veronica Micle (22 aprilie).

   Iată în 1850, vârsta câtorva scriitori români și străini: Anton Pann(53 ani), Kogălniceanu(33 ani), Alecsandri(29 ani) , Al. Odobescu(16 ani), Alfred de Musset (40 ani) , Charles Dickens(39 ani), Dostoievski(29 ani) , Tolstoi(22 ani).

   Eminescu primește prima învățătură în gimnaziul de la Cernăuți. Este înscris în clasa întâi în 1860 și în formularul de înscriere, la rubrica ,, ce vrea să fie ,, își declară pentru prima dată visul de a deveni poet.

   În 1864 se alătură trupei de teatru al d-nei  Fanni  Tardini prin România și Transilvania. Părăsește și această trupă și se aruncă cu cea mai mare încordare în studii diferite la Viena . Anul 1865 încheie de fapt copilăria școlarului M. Gh. Eminovici. Cronologia începe cu 1866 , anul când apare prima poezie scrisă de Eminescu. După moartea lui Aron  Pumnul, Eminescu pleacă din Cernăuți. Momentul plecării lui Eminescu în Ardeal  pentru a ajunge la Blaj pare să fie evocat în ,,Geniu Pustiu”  :…,, Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful  bățului și o luai la picior pe drumul cel mare- mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde… . Holdele miroseau  și se coceau de arșița soarelui…eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă și goală și fluieram alene un cântec monoton și numai lucii și mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului’’.   

  Ștefan Cacovean îi descrie straiele țărănești: ,, Era într-un surtuc peruvian negru, ros, scurt în mâneci și rupt în coate; în niște pantaloni de altă culoare… scurți de i se vedea de sub ei până la înfășurări ciubotele scâlciate și prăfuite’’.  

   Între 1874 și 1876 este numit revizor școlar și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de guvernul liberal, însărcinat apoi cu redacția ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecați…, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienați.

   Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. Eminescu era un adept a lui Schopenhauer, era, prin urmare , un pesimist. Seninătatea  abstractă - iată nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie. Și lucru interesant de observat - chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.

    Înțelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înțelegem totodată una din părțile esențiale ale operei sale literare: bogăția de idei, care înalță toată simțirea lui și vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogății intelectuale până la miezul cugetărilor poetului puterea mișcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal și forma exprimării lui și să îndeplinească astfel amândouă cerințele unei noi epoci literare.

     Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi.

   ,,Roman cronologic” – Petru Vintilă

,, Mihai Eminescu.Imaginarul spațiului privat, imaginarul spațiului public” –Caius Dobrescu