Se naște la 15 ianuarie 1850 în Botoșani. Stăpânitorul
anului în care s-a născut Eminescu era planeta Venus. Poetul s-a născut așadar,
zodiacal, sub semnul Luceafărului. Interesant de observat e faptul că în anul nașterii lui Eminescu s-a
născut și Veronica Micle (22 aprilie).
Iată în 1850, vârsta câtorva scriitori
români și străini: Anton Pann(53 ani), Kogălniceanu(33 ani), Alecsandri(29 ani)
, Al. Odobescu(16 ani), Alfred de Musset (40 ani) , Charles Dickens(39 ani),
Dostoievski(29 ani) , Tolstoi(22 ani).
Eminescu primește
prima învățătură în gimnaziul de la Cernăuți. Este înscris în clasa întâi în
1860 și în formularul de înscriere, la rubrica ,, ce vrea să fie ,, își declară
pentru prima dată visul de a deveni poet.
În 1864 se alătură trupei de teatru al
d-nei Fanni Tardini prin România și Transilvania.
Părăsește și această trupă și se aruncă cu cea mai mare încordare în studii
diferite la Viena . Anul 1865 încheie de fapt copilăria școlarului M. Gh.
Eminovici. Cronologia începe cu 1866 , anul când apare prima poezie scrisă de
Eminescu. După moartea lui Aron Pumnul,
Eminescu pleacă din Cernăuți. Momentul plecării lui Eminescu în Ardeal pentru a ajunge la Blaj pare să fie evocat în
,,Geniu Pustiu” :…,, Într-o zi frumoasă
de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful
bățului și o luai la picior pe drumul cel mare- mpărătesc. Mergeam
astfel printre câmpi cu holde… . Holdele miroseau și se coceau de arșița soarelui…eu îmi
pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă și goală
și fluieram alene un cântec monoton și numai lucii și mari picături de sudoare
îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului’’.
Ștefan Cacovean îi
descrie straiele țărănești: ,, Era într-un surtuc peruvian negru, ros, scurt în
mâneci și rupt în coate; în niște pantaloni de altă culoare… scurți de i se
vedea de sub ei până la înfășurări ciubotele scâlciate și prăfuite’’.
Între 1874 și 1876 este numit revizor școlar
și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de guvernul liberal,
însărcinat apoi cu redacția ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai
intermitent, de farmecul unor femei de la care au rămas în poeziile lui câteva
urme de păr bălai, de ochi întunecați…, lovit în iunie 1883 de izbucnirea
nebuniei, al cărei germen era din naștere îndreptat întrucâtva la începutul
anului 1884, dar degenerat în forma lui etică intelectuală, apucat din nou de
nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un
institut de alienați.
Regina României, admiratoare a poeziilor lui,
a dorit să-l vadă și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen
Sylva. Eminescu era un adept a lui Schopenhauer, era, prin urmare , un
pesimist. Seninătatea abstractă - iată
nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie. Și lucru interesant de
observat - chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.
Înțelegând astfel personalitatea lui Eminescu,
înțelegem totodată una din părțile esențiale ale operei sale literare: bogăția
de idei, care înalță toată simțirea lui și vom vedea în chiar pătrunderea
acestei bogății intelectuale până la miezul cugetărilor poetului puterea
mișcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal și forma
exprimării lui și să îndeplinească astfel amândouă cerințele unei noi epoci
literare.
Eminescu este un om al timpului modern,
cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi.
,,Roman cronologic” – Petru Vintilă
,, Mihai
Eminescu.Imaginarul spațiului privat, imaginarul spațiului public” –Caius Dobrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu