Istoria unor destine

   În partea de NV a localității Bordușani, la distanța de circa un kilometru de Brațul Borcea, se află satul Lătești, al cărui nume derivă  din cel al satului Lăteni, sat ce a fost distrus  în întregime în 1942 de eroziunea apei Brațului Borcea și a cărui poveste a fost descrisă de un fiu al satului, Panait Istrati, în celebra lucrare ,,Ciulinii Bărăganului''.
   Începând din vara anului 1951 satul Lătești a fost întemeiat pe drama unor oameni, a unor deținuți politici, legionari, refugiați și deportați, fiecare dintre aceștia fiind considerați, fie potențiali prieteni ai lui Tito, fie dușmani ai sistemului socialist.
   Dintr-un nemărginit respect pentru cei ce și-au purtat cu demnitate suferința, dar și pentru noi, generația actuală, care ne uităm mult prea ușor istoria, vom încerca să prezentăm pe scurt drama trăită de acești oameni. Dintre personalitățile acestor locuri amintim: doamna Maria Antonescu (mama mareșalului Antonescu), ajutată în tot acest timp de Scarlat (fostul șofer) și întreținută financiar de o nepoată din București, Zelea Codreanu și soția acestuia (femeie de serviciu la școala din Lătești), Paul Goma ( dizident), Nadia Ruso (rusoaică, aviator participant la cel de-al doilea război mondial), Sachelarie Vladimir (comandant pe calea ferată pe toată Transnistria), Pițigoi Marin (deputat de Argeș,P.N.Ț.), avocații: Constantin Dumitrescu-Cunctactor, Constantin Constantinescu Klaps, Dumitru Teodorescu, toți membrii ai P.N.Ț., foști miniștrii: Ghiță Pop, Aurel Leucuția, generalul Cassian, coloneii: Cârlan și Negoiescu, comandor aviator Bocancea, Bucur Brănescu, D. Teodorescu, Alex Bratu și soția sa, Emilia.
      Alte personalități au fost: inginerii Mihai (Mișu) Teodorescu, inginer agronom Alexandra Chirițescu, Toader Haraba și Moise Haraba-frați refugiați din Basarabia, comuna Opaci, Gheorghe Terzea (prizonier, erou la Stalingrad, dispărut din satul Cegani, comuna Bordușani, jud. Ialomița, în 1978 - după fuga lui Pacepa, ridicat de Securitate într-o noapte, nu s-a mai întors)....

...... Constantin Dumitrescu-Cunctator -născut pe 28 octombrie 1913, la București, într-o familie modestă, licențiat în  drept și științe politico-economice la Facultatea de drept- Universitatea București, avocat de profesie, fascinat de oratorii Ion Mihalache și Iuliu Maniu, repere și modele pentru cei tineri, pe care tot poporul îi urmau, se înscrie în 1934 la țărăniști.
  În iulie 1947, în urma arestării conducerii P.N.Ț., se formează o locotenență a P.N.Ț., în ilegalitate, din care face parte și domnia sa.
   La alegerile din martie 1948 locotenența difuzează dispoziția ca cei care se pot sustrage, să absenteze, iar cei care sunt constrânși, să anuleze votul. În urma acestei acțiuni, procesul electoral a fost un dezastru, iar alegerile au fost falsificate în favoarea sistemului socialist.
        La 19 aprilie 1948 este arestat pentru activitatea sa politică, dar și pentru faptul că era considerat un potențial pericol pentru sistemul socialist, urmând un lung șir de procese: Jilava (condamnat la 15 ani), Aiud, Dej, Cluj, Oradea, Galați, Botoșani ( de unde a fost eliberat la 15 aprilie 1963, cu domiciliul obligatoriu la Lătești). Fiind în pericol de a i se alătura în suferință întreaga familie, Constantin Dumitrescu-Cunctator acceptă ca soția sa , Virginia Elena-Dumitrescu să divorțeze de el pentru ca fiica sa să-și continue studiile.
   Aici, izolați de restul lumii, au creat o lume nouă, contribuind fiecare, în domeniul său pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și pentru ca izolarea să fie cât mai puțin apăsătoare .La început au locuit în fostele case ale deportaților, apoi și-au construit de-a lungul anilor, propriile case, din pământ bătut, acoperite cu paie și stuf din Balta Ialomiței. Astfel, au fost ridicate circa 700 de case. Pentru a-și asigura hrana zilnică lucrau la gospodăriile de stat. Pușcăria,cu toate măsurile de austeritate, nu a reușit să distrugă optimismul acestor oameni, manierele alese și atmosfera de prietenie.
      La 26 iunie 1964, se ridică interdicția de a părăsi domiciliul forțat. Majoritatea foștilor deținuți politici aleg să părăsească, rând pe rând, satul, schimbându-și din nou domiciliul. Doar o mică parte dintre aceștia au mai rămas cu domiciliul în Lătești, alături de bucovineni, basarabeni și alți deportați. În ciuda schimbărilor petrecute în jurul său, Constantin Dumitrescu-Cunctator, împreună cu doamna Maria Antonescu, Constantinescu Klaps, legionarul Grigore Căpățână și liberalul Gheorghe Terzea, ca semn de protest față de opresiunile exercitate de acest sistem, au rămas în continuare cu domiciliul în Lătești, unde au continuat să lucreze pământul și au plantat zeci de mii de salcii si plopi.
    Odată cu 9 noiembrie 1970 a început un lung șir de percheziții și internări repetate precum Spitalul nr.9 Gheorghe Marinescu, Ospiciul Bălăceanca, Ospiciul Săpunari (lângă Lehliu), pentru a fi supus unei expertize psihiatrice, în urma căreia ar fi fost declarat periculos pentru ordinea socialistă. În aceste instituții,  pacienților li se administrau pilule pentru tratarea presupuselor boli psihice, dar Constantin Dumitrescu-Cunctator , Tucă și Ion Coteanu (internați tot din motive politice), ajutați în mod discret de doctorii Petre Ștefănescu și Enache au reușit să fie eliberați în urma unui raport medical de însănătoșire.
         Din anul 1974 s-a început ștergerea urmelor opresiunilor politice ale sistemului socialist prin demolarea caselor din Lătești, ultima casa a lui Constantin Dumitrescu-Cunctator fiind demolată la 1 august 1976. Împreuna cu Grigore Căpățână au refuzat să plece, dormind sub cerul liber, învelindu-se în foi de plastic pe timp de ploaie.
       La 25 august, Primăria comunei Bordușani le pune la dispoziție casa boierului Popovici din Bordușani care fusese naționalizată
     Pe data de 20 iulie 1978 cere plecarea definitivă din țară, scrie o declarație de renunțare la cetățenia română, aceasta fiind autentificată de notarul public Enise Elian. Aceasta hotărâre a fost luată în urma discursului din 4 mai 1978 al lui Alecu Bratu la Radio România liberă din New York, în care este făcută precizarea conform căreia în cazul în care emigrează i se va oferi protecție. Chemat în fața unei comisii prezintă motivul pentru care ar dori să părăsească definitiv țara: Le-am spus că în acest regim opresiv și represiv nu mă mai simt in siguranță, de îndată ce pentru opiniile mele am fost internat și în clinici psihiatrice.
    La 13 octombrie 1978 cere renunțarea la pașaport și închiderea dosarului, temându-se pentru viața sa.
  Anii au trecut. În tot acest timp a fost monitorizat, având interdicția de părăsi comuna Bordușani și a fost supus la numeroase agresiuni din partea securiștilor care urmăreau ștergerea oricăror dovezi compromițătoare: manuscrise și fotografii care atestau ororile și umilințele la care fusese supus. Mărturii cu privire la acțiunile îndreptate împotriva sa se regăsesc în volumul Metereze, a doua parte dintr-o trilogie în care Constantin Dumitrescu-Cunctator rememorează scene care i-au marcat profund viața: Și agresiunile au continuat. Până în  februarie 1988 am pus geamurile de 5, 6 7, 8 ori. Iarna 1986-1987 am trecut-o trei sferturi din ea cu jurnale sau foi de plastic în ferestre, în loc de geamuri. Ușa și cercevelele poartă și azi semnele loviturilor.
  Revoluția din 1989 l-a găsit împreună cu tovarășul său de suferință,Grigore Căpățână, în Bărăgan, ca zilier la sapă.
După revoluție, odată cu noua ordine socială își reîncepe activitatea politică și devine senator. În ciuda faptului că nu mai este urmărit și are libertatea la care visa, Constantin Dumitrescu-Cunctator păstrează vie, până în ultima clipă a vieții sale amintirea locului în care a trecut testul suprem de rezistență prin care a dovedit faptul că nimeni și nimic nu poate învinge voința și convingerile unui om: După 40 de ani de temniță și surghiun voluntar pot să locuiesc în București cu soția și fiica mea. Dar domiciliul meu este in Bordușani, în casa care poartă semnele agresiunilor repetate. În cele 7-8 zile cât petrec pe luna între aceiași pereți mă simt ca acasă. Nu-mi mai bat sapa dimineața n-o mai leg de portbagajul bicicletei nu mai pedalez grăbit să ajung în capătul tarlalei. Nu mai înfrunt ploi sau arșiță. Nici nu mă mai duc la cules de porumb târziu în toamnă sau chiar gerul din decembrie care-mi ardea degetele. Sunt liber, dar cu melancolie îmi aduc aminte de acele vremuri cumplite. Cumplit, dar frumos. M-am învins în primul rând , pe mine. N-am mers pe linia de minima rezistență. Făcusem toți dovada că am crescut și am cântat până la bacalaureat: ,,Trăiască Regele-Pe -al nostru steag e scris unire-la arme ( când patria ne cheamă sub drapel datori sunt toți copiii ei s-alerge/ să-l apere, să moară pentru el) pui de lei- Latină ginta e regina".


sursa : Revista de istorie și cultura ialomițeană ,,Naparis''/
articol:
 prof. Mihaela Cogean

Cu respect pentru cititorii blogului
bibliotecar,
 Elena Jitaru